Autoadministrarea bolii este cheia controlului diabetului zaharat. Este important ca pacientul sau familia sã fie capabili de a face schimbãri la timp ºi de a nu aºtepta pânã la urmãtoarea vizitã la medic, acest lucru oferind familiei sentimentul cã au control asupra bolii. Psihologic, acest lucru ajutã membrii familiei sã se simtã folositori. A fi în stare sã aprecieze obiectiv starea copilului ºi valorile parametrilor biologici mãsuraþi, oferã copilului suport. Cu cât copiii cresc ºi îºi asumã din ce în ce mai multã responsabilitate în managementul bolii, ei dezvoltã încredere în posibilitatea lor de a controla boala ºi au mai multã încredere în ei înºiºi. Ei învaþã sã rãspundã bolii ºi sã facã interpretãri mult mai precise ºi astfel devin capabili sa-ºi autoadministreze boala când vor deveni adulþi. Copiii trebuie ajutaþi sã preia progresiv responsabilitãþile legate de boalã.
Copilul ºi suportul familialAtât copilul, cât ºi pãrinþii ºi alþi membrii ai familiei în care s-a diagnosticat un caz nou cu diabet zaharat experimenteazã variate rãspunsuri emoþionale. Faza acutã este scurtã dar poate crea fricã ºi sentimente de frustrare. Ameninþarea complicaþiilor ºi a morþii este prezentã mereu, precum ºi grija continuã legatã de resursele emoþionale ale copilului.
Anumite probleme pot apãrea ca rezultat al experienþelor trecute legate de boalã. O reacþie severã la insulinã este o experienþã ce contribuie la frica legatã de repetarea acesteia. O datã ce pãrinþii observã o crizã de hipoglicemie sau copilul are o astfel de crizã în public, dorinþa de a-ºi menþine un control mai bun se întãreºte. Ei trebuie sã înþeleagã cum sã previnã problemele ºi cum sã se ocupe de ele cu calm atunci când acestea apar, ºi totodatã, trebuie sã înþeleagã fiziologia organismului, mecanismul bolii, ºi complicaþiile ce pot apare. Copiii de obicei se adapteazã repede la problemele legate de boalã. În cazul preºcolarilor, injecþiile cu insulinã ºi testarea glucozei pot fi dificile la început. Totuºi, ei acceptã procedurile în special când pãrinþii trateazã aceste probleme ca o rutinã zilnicã. Dupã injecþie, timpul petrecut împreunã citind, vorbind sau desfãºurând o altã activitate plãcutã, îi face pe copii sã accepte aceste injecþii.
Copiii de vârstã ºcolarã pânã la adolescenþã acceptã mai uºor situaþia. Ei pot înþelege conceptele de bazã legate de boalã ºi tratamentul sãu. Ei pot sã îºi testeze glucoza ºi urina, sã recunoascã alimentele permise, sã-ºi facã injecþii, sã-ºi noteze înregistrãrile ºi sã distingã între sentimentele de fricã ºi hipoglicemie. Ei înþeleg cum sã recunoascã, sã previnã ºi sã trateze hipoglicemia. Totuºi, ei tot au nevoie de implicarea pãrinþilor.
Motivaþia de aderare la un regim este dificilã. Un copil mai mare sau un pãrinte poate negocia o zi liberã când responsabilitatea testãrii ºi înregistrãrii glucozei este delegatã altcuiva.
Adolescenþii par sã aibã mari dificultãþi în adaptare. Adolescenþa este o perioadã când apare mult stres legat de perfecþiune ºi asemãnarea cu ceilalþi ºi nu conteazã ce spun alþii. Având diabet este diferit. Unii adolescenþi sunt mult mai supãraþi cã nu au posibilitatea de a mânca o ciocolatã, ci treebuie sã accepte injecþii, diete ºi alte aspecte ale bolii. Dacã la aceastã vârstã copiii pot accepta aceste diferenþe ca o parte a vieþii, atunci, cu ajutorul pãrinþilor, ei se pot adapta mai bine la boalã.
Problemele acceptãrii bolii sunt dificile în mod deosebit pentru persoanele tinere a cãror boalã a fost diagnosticatã în timpul adolescenþei. Refuzul este exprimat câteodatã prin omiterea insulinei, neefectuarea testelor, dieta incorectã. Acest refuz se diminueazã de obicei în perioada în care adolescentul cu diabet zaharat începe sã se simtã competent în raport cu nevoile de tratament. Diabetul îi face pe adolescenþi diferiþi; boala pune accent pe vulnerabilitate ºi imperfecþiune când cãutarea identitãþii este obiectivul cel mai important. De obicei este dificil pentru adolescent sã ºtie ce sã spunã prietenilor.
Campingul ºi alte activitãþi speciale destinate persoanelor cu diabet sunt foarte folositoare. În taberele de diabet copiii învaþã faptul cã ei nu sunt singuri. Ca o consecinþã, ei devin mult mai independenþi ºi plini de resurse în taberele de nediabetici în special dacã au avut experienþã în taberele de diabetici. Informaþiile folositoare despre asemenea tabere ºi organizaþii pot fi obþinute de la organizaþia de profil, cabinete de specialitate.
Pubertatea este asociatã cu scãderea sensibilitãþii la insulinã care normal ar fi compensatã cu o creºtere a secreþiei de insulinã. Specialiºtii trebuie sã anticipeze cã pacienþii la pubertate vor avea mai multe dificultãþi în menþinerea controlului glicemiei. Dozele de insulinã trebuie mãrite foarte mult. Pacienþii trebuie sã fie învãþaþi sã-ºi suplimenteze singuri doza de insulinã (de la 5 la 10% din doza zilnicã) când nivelul glucozei din sânge este crescut. Folosirea insulinei suplimentare este preferatã interzicerii mâncãrii în cazul adolescenþilor (Rogers, 1992).
Bolile de nutriþie, ca bulimia sau anorexia nervoasã, la tinerii cu diabet zaharat tip 1 cauzeazã probleme de sãnãtate serioase. Asistenta medicalã trebuie sã cunoascã date despre istoricul greutãþii, grãsimile din dietã, restricþia excesivã de calorii ºi hipoglicemia neexplicatã. Mai mult, manipularea insulinei sau omiterea ei a fost identificatã ca o modalitate de scãdere a greutãþii folositã de unele adolescente femei.
Dacã dozele neadecvate de insulinã se administreazã frecvent, ele pot reprezenta o modalitate de cãutare a atenþiei; în anumite cazuri, ele pot apãrea ca o metodã subconºtientã de sinucidere. Cantitatea excesivã de mâncare duce la obezitate care de altfel poate reprezenta o dorinþã de moarte subconºtientã. Consultarea unui psihiatru este necesarã când tendinþele de sinucidere sunt amplificate de diabet.
Reinternãrile sunt deseori legate de controlul slab al bolii deºi este de asemenea posibil ca ele sã fie indirect legate de necooperare ºi este de asemenea o metodã de a evita presiunile cauzate de familie ºi de prieteni. Spitalul poate reprezenta un mediu liniºtit ºi fãrã stres. Este necesarã aflarea cauzei reale a decmpensãrii frecvente. Ea poate fi legatã de un control slab al bolii ºi de nevoia de suport a familiei. Evaluarea trebuie sã se bazeze pe posibilitãþile de adaptare fiziologicã ºi psihologicã a copilului ºi a familiei.
PãrinþiiPãrinþii dezvoltã un sentiment de vinã când au un copil cu boalã cronicã în mod special cele cu componentã ereditarã. Ei reacþioneazã diferit la aceste sentimente. Unii pãrinþi pot deveni prea protectori, iar alþii neglijenþi. Aceºti pãrinþi se condamnã pentru aceastã boalã conºtient ºi subconºtient. Ei trebuie ajutaþi sã realizeze prin educaþie ºi consiliere cã nu puteau face nimic pentru a preveni aceastã boalã ºi cã nu este vina lor chiar dacã factorii de mediu sau ereditari au contribuit la dezvoltarea bolii.
Pãrinþii care sunt prea protectori suferã de sentimentul de vinovãþie, cât ºi de frica de necunoscut. Prin acest fel de comportament ei îºi justificã propriile nevoi; de exemplu: “Dacã îmi pãzezc mereu copilul nimic mai rãu decât diabetul nu se poate întâmpla….am de gând sã îmi supraveghez copilul în fiecare minut ca nimic rãu sã nu i se întâmple”. Acest pãrinte va deveni cel ce va împiedica creºterea, dezvoltarea ºi maturizarea copilului.
Pãrinþii neglijenþi au o altã problemã. Acest rãspuns apare ca urmare a unui mecanism dezvoltat sã blocheze sentimentele care provoacã durere ºi permite eliberarea de sentimentele de vinã: “Aceasta este boala ta. Eu nu am nici o responsabilitate cu privire la aceastã boalã; aºadar dacã ceva rãu þi se întâmplã ca urmare a acestei boli, nu este vina mea”. Pãrinþii neglijenþi acordã copilului întreaga responsabilitate înainte ca aceºtia sã devinã suficient de maturi sã accepte acest rol.
Pãrinþii speriaþi privesc boala ca o modalitate de a-ºi þine copiii legaþi de ei. În cazul în care copiii devin independenþi, aºa cum se întâmplã în tabere, pãrinþii se simt ameninþaþi ºi îi pun obstacole în faþa cãii cãtre independenþã. Problemele rãspunsului pãrinþilor reprezintã o provocare pentru personalul medical.
Copiii care sunt destul de maturi pot fi vãzuþi singuri de cãtre specialiºti, dar pãrinþii nu trebuie sã se simtã lãsaþi pe dinafarã. Trebuie acordat un timp special pentru copil ºi apoi pentru pãrinþi pentru a le afla nevoile. Ei trebuie sã fie incluºi în programe speciale pentru a fi þinuþi în pas cu nevoile copilului, sã participe la îngrijirea copilului ºi sã le ofere oportunitatea sã-ºi exprime propriile lor sentimente cu privire la nevoile copilului.
BIBLIOGRAFIE
1. Bartlett E: The stepped approach to patient education, Diabetes Educator 14(2):130-135, 1988.
2. Henderson G: The psychosocial treatment of recurrent diabetic ketoacidosis: an interdisciplinary team approach, Diabetes Educator 17(2):119-123, 1991.
3. Wiklund I and others: A new self-assessment questionnaire to measure wellbeing
4. in children, particularly those of short stature, Qual Life Res 3(6):449-455, 1994.
5. Living with diabetes: perceptions of well-being, Res Nurs Health 13(4):255-262, 1990.
6. - Thernlund GM and others: Psychological stress and the onset of IDDM in children, Diabetes Care 18 (10): 1323-1329, 1995. "Vogiatzi MG and others: -
7. Anderson B and others: Parental involvement in diabetes management tasks: relationships to blood glucose monitoring adherence and metabolic control in young adolescents with insulin-dependent diabetes mellitus, J Pediatr 130 (2) :257-265, 1997.
8. Dashiff CJ: Parents perceptions of diabetes in adolescent daughters and its impact on the family, J Pediatr Nurs 8(6):361-369, 1993.
9. - Faulkner MS: Family responses to children with diabetes and their influence on self-care, PediatrNurs ll(2):82-93, 1996.
10. Thernlund G and others: Psychological reactions at the onset of insulin-dependent diabetes mellitus in children and later adjustment and metabolic control, Acta Paediatr 85(8):947-953, 1996.
11. LR Tsutskiirdze, RB Kurashvili, MG Khelashvili, Severitz of depression in pacients with tzpe 1 and type 2 diabets and its relation to the level of glicemia control and anti-depressive therapy, Endocrine abstract, 8th European Congress of Endocrinology, Glasgow 2006
EMCB
https://arhiva.emcb.ro/article.php?story=20070530160745524