Mihaela Idomir, Maria Elena Cocuz, Nicoleta Taus (Universitatea “Transilvania” Braºov)
În ultimele decenii au fost introduse metode noi de studiu al proceselor de proliferare ºi diferenþiere a elementelor sanguine, bazate pe tehnici in vivo sau in vitro (microscopie opticã în contrast de fazã, coloraþii supravitale, culturi celulare, etc.). Dezvoltarea microscopiei electronice, a metodelor de radiomarcare ºi a biologiei moleculare a permis aºezarea pe baze noi a problemelor actuale de hematologie. Cea mai recentã achiziþie în domeniu constã în caracterizarea antigenelor proprii fiecãrei linii celulare ºi fiecãrei etape de diferenþiere pe baza markerilor ºi receptorilor de membrane ai acestora. În acest scop se utilizeazã anticorpi monoclonali, obþinuþi prin hibridizare celularã in vitro, care au permis efectuarea de adevãrate “hãrþi” ale celulelor sanguine normale sau patologice, de importanþã majorã în ceea ce priveºte diagnosticul, prognosticul ºi rãspunsul la tratament în hemopatii.
Dupã ce, în 1879, Paul Ehrlich a evidenþiat pentru prima oarã granulocitele eozinofile, funcþiile ºi implicarea în patologie a acestora au nãscut nenumãrate controverse. În zilele noastre, tehnicile ultrastructurale ºi progresele din imunologie permit înþelegerea mai profundã a acestor celule. Se cunoaºte astãzi implicarea eozinofilelor în numeroase situaþii patologice localizate la nivelul þesuturilor (pulmonar, cardiac, nervos, renal, etc.).
În practica de rutinã a laboratoarelor clinice se poate determina atât proporþia eozinofilelor la 100 leucocite examinate pe frotiul de sânge colorat panoptic (în vederea efectuãrii formulei leucocitare) cât ºi numãrul de eozinofile din mm³ de sânge periferic (permite evidenþierea lor ºi când formula leucocitarã conduce la rezultate false datoritã distribuþiei inegale a celulelor sanguine pe frotiu). În ultimii ani tehnicile de identificare ºi numãrare a celulelor sanguine au fost automatizate uºurând semnificativ efectuarea analizelor ºi mãrind precizia rezultatelor.
Faza de activare a eozinofilelor la nivel tisular, urmatã de degranularea ºi eliberarea în mediul exterior a unor substanþe cu rol important în patologie este studiatã în prezent cu ajutorul unor tehnici noi, performante, realizate in vitro (metode de analizã a densitãþii eozinofilelor ºi dozãri ale metaboliþilor secretaþi prin RIA sau ELISA) ºi in vivo (tehnici de hibridizare in situ ºi imunohistochimice ce permit aprecierea naturii procesului inflamator local ºi a mediatorilor eliberaþi ºi studiul markerilor prin citometrie de flux).
În literatura de specialitate termenul de eozinofilie se referã la creºterea cifrei relative sau absolute a eozinofilelor din sânge, mãduva osoasã sau alte þesuturi ale organismului. La adulþi, valorile normale se situeazã în intervalul 300-400 elemente/mm³ de sânge periferic (1-4 %). Au fost descrise variaþii fiziologice în funcþie de vârstã, fazele ciclului menstrual sau momentul zilei.
Studiile efectuate de numeroºi autori relevã faptul cã aceastã modificare hematologicã se poate asocia cu o gamã foarte largã de boli. Este necesar sã se renunþe la axiomele clasice conform cãrora modificarea numãrului de eozinofile din sângele periferic este apanajul bolilor parazitare sau alergice. De asemenea, informaþiile actuale sugereazã cã aceastã modificare apare nu numai în helmintioze ci ºi în boli produse de protozoare parazite, care pot avea capacitate invazivã ºi un potenþial eozinofiligen. Aceastã asociere este posibilã ºi în cazul protozoarelor cavitare (Giardia lamblia). Este important ca medicii de diferite specialitãþi sã solicite laboratorului determinarea acestui parametru, atât în valoare relativã cât ºi absolutã, când existã suspiciunea existenþei parazitozelor.
Aceastã analizã este accesibilã oricãrui laborator fiind uºor de efectuat, rapidã ºi puþin costisitoare. Este necesarã determinarea acestui parametru atât la primul contact cu bolnavul, dupã practicarea anamnezei ºi a examenului clinic, când eozinofilia perifericã poate constitui un criteriu de diagnostic (trichinelozã) sau cel puþin un argument suplimentar pentru susþinerea acestuia (giardiozã, ascaridiozã, hidatidozã), cât ºi pe parcursul evoluþiei bolii. Intensitatea eozinofiliei periferice poate aduce informaþii semnificative asupra evoluþiei bolilor þinute sub observaþie. Astfel, în cazul trichinelozei, se poate constata o relaþie de proporþionalitate directã între nivelul eozinofiliei ºi gravitatea evoluþiei bolii acute sau iminenþa apariþiei complicaþiilor. De asemenea, prãbuºirea bruscã a nivelului eozinofilelor sanguine reprezintã un element de prognostic nefavorabil. Evoluþia regulatã a eozinofiliei, descriind o curbã în formã de “clopot asimetric” (asemãnãtoare curbei Lavier) permite aprecierea stadiului evolutiv al bolii deoarece valoarea maximã se înregistreazã în saptãmânile 3-4 de la infectare. În hidatidozã, valorile crescute sugereazã apariþia unei complicaþii sau generalizarea bolii iar determinarea acestui parametru sanguin dupã intervenþia chirurgicalã poate fi, alãturi de investigaþiile imagistice, un indicator preþios al eficienþei actului operator. În cazul giardiozei ºi ascaridiozei, dispariþia acestei modificãri reflectã eficienþa tratamentului iar valorile prea ridicate pot sugera asocierea cu altã parazitozã, cu un teren atopic sau cu o afecþiune alergicã.
Nu poate fi neglijat rolul acestui parametru pentru clarificarea diagnosticului pozitiv al afecþiunilor produse prin mecanism alergic ºi pentru optimizarea tratamentului. Medicii trebuie sã þinã cont de faptul cã aceastã modificare poate apãrea precoce în unele dintre aceste afecþiuni fiind primul semn de instalare a procesului imunoalergic. Urmãrirea în dinamicã a eozinofiliei este importantã pentru iniþierea ºi modularea tratamentului. Totuºi, se cunoaºte în prezent faptul cã asocierea eozinofilie-alergie nu este obligatorie.
Eozinofilia sanguinã perifericã poate fi prezentã în cadrul tabloului hematologic a numeroase hemopatii, însã la proporþii relativ reduse din cazuri ceea ce îi conferã, de cele mai multe ori, o valoare diagnosticã redusã. Totuºi, informaþiile aduse de determinarea acestui parametru nu sunt de neglijat. În bolile mieloproliferative acute sau cronice, eozinofilia poate constitui debutul hematologic, criteriu de diagnostic diferenþial cu reacþiile leucemoide sau poate sã semnalizeze transformarea blasticã. O eozinofilie discretã a putut fi evidenþiatã în diverse stadii evolutive ale bolii Hodgkin (II B, III, IV). Un alt aspect care trebuie menþionat constã în faptul cã unele boli mielo- sau limfoproliferative cronice se asociazã cu creºteri progresive ale numãrului acestor granulocite dupã terapia specificã ceea ce pledeazã pentru concluzia cã eozinofilia sanguinã din aceste hemopatii poate fi ºi consecinþa unei alergizãri la unele dintre citostaticele administrate. De asemenea, unii bolnavi splenectomizaþi terapeutic pot avea creºteri uºoare ale numãrului de eozinofile la scurt timp dupã intervenþie.
Modificarea acestui parametru sanguin se poate produce ºi în diverse boli de colagen, cutanate, renale, cardiace, digestive, neurologice, infecþii bacteriene sau virale, intoxicaþii sau ca urmare a unor manevre medicale. De asemenea, în practica clinicã, eozinofilia perifericã este descoperitã întâmplãtor, cu ocazia unor analize de rutinã. Algoritmul prezentat în continuare reprezintã o propunere de abordare a unei eozinofilii periferice depistate întâmplãtor:
Dupã confirmare, eozinofilia trebuie lãmuritã din punct de vedere etiologic ºi patogenic ºi încadratã într-una din entitãþile nosologice cunoscute. Uneori acest lucru este dificil necesitând un examen clinic atent, examinãri pentru evidenþierea paraziþilor, teste alergologice, diverse explorãri paraclinice, alte teste de laborator pentru depistarea bolilor neparazitare asociate cu eozinofilie perifericã precum ºi efectuarea unor anchete epidemiologice riguroase pentru depistarea unor eventuali factori favorizanþi. Uneori este necesarã urmãrirea în timp a evoluþiei eozinofiliei pentru lãmurirea unor cazuri care pun probleme de diagnostic ºi aprecierea eficienþei tratamentului. Dacã eozinofiliile secundare au fost excluse ca urmare a unor examinãri minuþioase, trebuie sã fie luat în considerare aºa-numitul sindrom hipereozinofilic primar, definit de Chusid ºi colab., în 1975.
Datoritã importanþei acestei probleme pentru medicii de diferite specialitãþi, este necesar ca în anii urmãtori, în mãsura posibilitãþilor, sã se acorde mai multã atenþie dotãrii laboratoarelor cu aparaturã performantã care sã permitã evaluarea rolului eozinofilelor în patologie ºi a riscului de apariþie a complicaþiilor eozinofiliei.
Bibliografie
1. Adamko D., Lacy P., Moqbel R. – Eosinophil function in allergic inflammation: from bone marrow to tissue response. Curr. Allergy. Asthma. Rep. 2004, 4(2): 149-158.
2. Alonso M., De la Fuente R., et al. - Final diagnosis in one case of protracted eosinophilia, Alergol. Inmunol. Clin. 2000; 15: 110-113.
3. Bahna L. - Diagnosis of food allergy, Ann Allergy Asthma Immunol, 90, 2003, pg. 77-80.
4. Brigden M., Horak M. - Incidence and clinical significance of unsuspected eosinophilia discovered by automated WBC differential counting, Lab. Med. 1993; 24(3):173-176.
5. Brito-Babapulle F. – The eosinophilias, including the idiopathic hypereosinophilic syndrome. Br J Haematol, 2003, 121: 203-223.
6. Brown T. - Studies on trichinosis with special reference to the increase of the eosinophilic cells in the blood and muscle, the origin of these cells and their diagnostic importance, J. Exp. Med. 1898; 3: 315-347.
7. Couissinier-Paris P. – Methodes et criteres d’etude de l’activation du polynucleaire eosinophile, Med. Trop.1998; 58(4): 503-507.
8. Demirci M., Korkmaz M., Sakru N. et al – Diagnostic importance of serological methods and eosinophilia in tissue parasites. J Health Popul Nutr., 2002, 20(4): 352-355.
9. Guajardo R., Plotnick M., et al - Eosinophil-associated gastrointestinal disorders: a world-wide-web based registry, J Pediatr, 141, 2002, p. 576-581.
10. Idomir Mihaela, Nemet Codruþa - Afecþiuni neparazitare asociate cu eozinofilie sanguinã, Viaþa Medicalã 2000; 8: 2.
11. Idomir Mihaela, Nemet Codruþa, Constantinescu C. – Studiu asupra eozinofiliei periferice în giardiozã, Bacteriologia-Virusologia-Parazitologia-Epidemiologia 2001; 1-2: 39-43.
12. Idomir Mihaela, Nemet Codruþa, Costache Delia – The dynamics of eosinophilia in human trichinosis, Bulletin of the Transilvania University of Braºov 1999; 6(41): 125-128.
EMCB
https://arhiva.emcb.ro/article.php?story=20070912162217316