Autor: Dr. Manole Cojocaru, cercetator stiintific principal gradul I, Laborator Clinic Central, Spitalul Clinic Colentina.

Se trece in revista importanta recunoasterii tiroiditei autoimune. Majoritatea investigatiilor privind patogeneza acestor tulburari au fost concentrate pe anomaliile imunologice (reflecta modificarile in reglarea retelei imune), care ar putea sa duca la raspunsul autoimun. Totusi, nici o baza genetica nu a fost identificata pentru raspunsul imun fata de autoantigenele tiroidei si multe persoane care prezinta raspunsuri autoimune fata de antigenele tiroidei nu dezvolta boala autoimuna. Termenul de tiroidita autoimuna este folosit pentru a se descrie toate starile de tiroidita autoimuna, incluzand boala Grave, tiroidita Hashimoto si diferite alte tulburari (de ex., tiroidita post partum, majoritatea cazurilor cu tiroidita silentioasa). Tiroidita Hashimoto este o afectiune frecvent diagnosticata, provocata de distrugerea imuna a glandei tiroide. Rolul anticorpilor in dezvoltarea tipului clasic de hipotiroidism este neclar. Autoanticorpii tiroidieni pot fi intalniti si in alte afectiuni tiroidiene. Acesti autoanticorpi pot sa se intalneasca si la subiectii normali. Cercetarea autoimunitatii tiroidiene a beneficiat mult de cunostintele despre antigenele-tinta specifice si accesul usor la celulele sanguine si tesutul-tinta implicat.

Autori: M. Cojocaru*
* Dr. Manole Cojocaru, cercetator stiintific principal gr. I, Laboratorul Central, Spitalul Clinic Colentina, Bucuresti

Se cunoaste faptul ca in sclerodermie sistemul imun este activat. Exemplu este prezenta autoanticorpilor la majoritatea bolnavilor cu sclerodermie (factor reumatoid, anti-ssDNA, anti-histone, anti-RNA polimeraza III, anti-DNA topoizomeraza I, anti-centromer). In practica, se impune sa fie testati anticorpii antinucleari (ANA), anti-antigene nucleare extractibile (ENA), anti-dsDNA. ANA sunt prezenti la peste 80% dintre pacientii cu sclerodermie, de obicei avand aspectul punctat sau omogen. Aspectul nuclear este specific.

Autori: M. Cojocaru, Inimioara Mihaela Cojocaru
* Dr. Manole Cojocaru, cercetator stiintific principal gr. I, Laboratorul Clinic Central, Spitalul Clinic Colentina, Bucuresti

Desi mecanismul exact al starii de hipercoagulabilitate nu este inca complet elucidat, totusi multe teorii au fost postulate. Acestea au fost impartite in 4 grupe: disfunctia sistemului anticoagulant trombomodulina-proteina C-proteina S, interactiuni a nticorpi antifosfolipidici (aPL)-plachete, disfunctia endoteliala si anexina V. Disfunctia sistemului anticoagulant trombomodu lina Proteina C-proteina S a fost demonstrata la pacientii cu sindrom aPL. Totusi, la acesti pacienti atat proteina c cat si p roteina S erau in interiorul limitelor normale.

C. Bara*

Activarea limfocitelor T (LT) reprezinta momentul central al majoritatii raspunsurilor imune, ele fiind raspunsuri, care se realizeaza pe baza unei cooperari celulare, la care este absolut necesara prezenta LT (in principal helper).

Daniela Badea*, M. Badea

Observatia, care a condus la dezvoltarea imunologiei ca disciplina medicala, a fost aceea ca un individ devine rezistent pana la moarte la unele boli infectioase, odata ce a intrat o singura data in contact cu agentul patogen (a facut boala). Termenul de imunitate deriva din latinul "immunis" si se refera la protectie naturala impotriva unor boli infectioase, ca de ex., rujeola sau variola.

Lucica Rosu*

Imunoprofilaxia reprezinta singura modalitate de control efectiv al infectiilor virale, prin aplicarea vaccinurilor la indivizii susceptibili. Vaccinarea este cea mai importanta metoda medicala de combatere specifica a bolilor infectioase la ora actuala. Vaccinul trebuie sa induca o rezistenta specifica similara bolii naturale, fara simptome clinice sau disconfort. Virusurile pot infecta celulele sistemului imun, influentand capacitatea gazdei de a genera raspunsuri imune...

M. Cojocaru*, Mihaela Inimioara Cojocaru

Evolutia dramatica a testelor serologice pentru depistarea autoanticorpilor este datorata dezvoltarii explozive a biologiei moleculare. Īn ultimele patru decenii, a aparut o serie de lucrari care sustin existenta autoanticorpilor naturali fata de diverse autoantigene. S-a demonstrat ca autoanticorpii naturali au un rol fiziologic (1).